COPILA VENITA DIN LUMINĂ
Plecarea străbunicii dintre noi a lăsat în mine o tăcere pe care nu știam cum să o port. Nu era o tăcere zgomotoasă, ci una care apăsa pe inimă, zi de zi. Pentru copiii mei fusese o prezență blândă, iar pentru mine fusese mai mult decât o bunică. Fusese mama mea de suflet, sprijinul pe care viața mi-l dăruise atunci când aveam cea mai mare nevoie. Am rămas trei: eu, o fată și un băiat. Ne țineam aproape, dar fiecare ducea dorul în felul său. Îi priveam și simțeam cum durerea lor se împletește cu a mea. Încercam să fiu puternică pentru ei, dar în mine se rupea ceva în fiecare seară în care casa devenea prea tăcută. Străbunica fusese echilibrul nostru. Când ea a plecat, m-am simțit din nou copil — unul rămas fără mamă. Copiii mei au pierdut-o pe ea, iar eu am pierdut-o pe cea care mă ținuse în picioare ani la rând. Vorbeam despre ea încet, ca să nu ne doară prea tare. Despre mâinile ei calde, despre vocea care știa să aline, despre felul în care iubirea ei ne făcea să ne simțim în s...