UniversRealitate

Eu privesc prin fereastra casei cum se lasă seara. Copiii mei – 11, 8 și aproape 2 ani – dorm liniștiți, iar soțul îmi zâmbește din sufragerie. Dar în inima mea simt adesea că trăiesc între trei lumi: lumea de mamă, lumea de soție și lumea mea proprie, care mereu pare că se pierde printre ele. Sunt mamă: responsabilă pentru fiecare pas, pentru emoțiile lor, pentru râsul lor și chiar pentru lacrimile lor. Sunt mereu prezentă, chiar și atunci când oboseala mă apasă, pentru că dragostea mea pentru ei nu poate fi măsurată. Sunt soție: vreau să fiu sprijin, parteneră, prietenă, să împart grijile și bucuriile, să păstrez cu soțul meu o legătură care să reziste printre schimbările zilnice, printre nopțile nedormite și haosul cotidian. Și da, uneori simt că nu ajung nicăieri, că nu sunt suficient de bună în niciun rol. Dar apoi privesc cei trei copii adormiți și simt că tot ce fac contează. Și când soțul îmi spune: „Te admir pentru tot ce faci”, înțeleg că nu trebuie să fiu perfect...

Începi să scrii și nu știi încotro te îndrepți,poți doar să speri că reușești  Așa mă simt eu Nu știu dacă știe cineva câtă muncă e, de fapt, în spatele unui blog făcut de o mamă… Eu nu scriu dintr-un birou liniștit. Scriu din bucătărie. Printre jucării, vase, haine de strâns și „mamaaaa” din 5 în 5 minute. Ziua sunt mamă full-time. Seara sunt bucătăreasă, psiholog, arbitru între copii mei.Iar noaptea… încerc să fiu „eu” și să scriu și să fac ceva și pentru mine. Atunci îmi deschid laptopul când toată casa doarme. Și scriu despre viața mea,despre copii, despre oboseală. Despre bucurii mici. Despre real, nu perfect. Nu copiez pe nimeni. Nu vând iluzii. Doar povestesc ce trăiesc.Și totuși… când încerc să monetizez blogul, primesc un simplu „respins”. Atât. Și e dureros și frustrant în aceleași timp. Un cuvânt care parcă șterge toate nopțile nedormite. Și recunosc… doare. Pentru că nu e doar un site pentru mine. E ceva construit din suflet. E colțul meu. E visul meu mic. Dar știi ceva...

Sunt zile în care casa arată ca după furtună. Jucării peste tot. Haine împrăștiate. Un bebeluș care plânge. Doi copii care se ceartă din nimic. Și tu, în mijlocul tuturor, întrebându-te: „Cum reușesc să țin totul sub control fără să-mi pierd mințile?” Adevărul pe care puține mame îl spun este simplu: nu liniștea vine din perfecțiune. Vine din organizare, reguli și multă răbdare cu tine însăți. Viața cu trei copii nu va fi niciodată perfectă. Dar poate fi echilibrată. Caldă. Frumoasă. Iată ce m-a ajutat pe mine. ❓ 1. Cum fac față haosului zilnic fără să mă simt copleșită? Când încerci să faci totul deodată, oboseala vine dublu. ✔ Soluția: creează o rutină simplă Copiii au nevoie de predictibilitate. O rutină îi face mai calmi și mai cooperanți. Exemplu de program: 08:00 – mic dejun 10:00 – joacă/activități 13:00 – somn bebe 16:00 – teme/activități liniștite 18:30 – cină 20:30 – somn Nu trebuie să fie perfect. Doar constant. Când copiii știu „ce urmează”, dispar jumătate din crize. ❓ 2. ...

Am ajuns să ne mirăm de ce e atâta rău în jur. Am ajuns să ne criticăm între noi, să ne întrebăm care părinte e mai părinte, care a greșit mai mult și cine a făcut „destul”. Trăim într-o vreme în care judecata e mai rapidă decât empatia. E mai ușor să arătăm cu degetul decât să înțelegem contextul. Dar adevărul nu e nici alb, nici negru. Adevărul e undeva la mijloc. Poți să-ți crești copilul cu reguli, cu valori, cu respect. Poți să-l înveți ce e bine și ce e rău, să-i explici, să fii prezent, să fii atent. Și totuși, în afara casei tale există o lume care îl influențează zilnic. Anturajul poate construi sau poate distruge. Poate scoate ce e mai bun dintr-un copil sau îl poate împinge spre drumuri greșite. Iar părinții nu au puterea de a controla fiecare pas, fiecare vorbă, fiecare influență. Copiii nu cresc doar acasă. Cresc pe holurile școlilor, în curți, pe internet, în grupuri unde vor să fie acceptați. Și uneori, dorința de a aparține e mai puternică decât tot ce au primit acasă. ...

Vad în jurul meu familii care se destramă,sau femei care rămân chiar dacă sunt nefericite,și stau și mă întreb ,de ce ?de ce aleg să rămână chiar dacă nu se simt fericite? Multe relații merg înainte ,și asta pentru că femeile aleg să rămână pentru copii,aleg să rămână chiar dacă nu sunt fericite ,iar mai târziu peste ani copii cresc ,iar ele rămân ,rămân într-o căsnicie nefericită. Familia nu este doar despre creșterea copiilor,ci este despre doi soți care înainte de a fi mama și tata,au fost iubiți,au fost prieteni.Spun mereu că femeile nu ar trebui să rămână într-o relație toxică ci mai degrabă să plece,pentru că anii trec repede,și rămân nefericite într-o relație toxică și poate chiar și abuzivă la un moment dat. Văd în jurul meu familii care se destramă și femei care rămân. Rămân dincolo de liniște, dincolo de ele, dincolo de ceea ce au visat că va fi viața lor. Și mă întreb, cu o durere pe care nu o pot pune mereu în cuvinte: de ce? De ce aleg să rămână acolo unde inima lor nu mai...

Există un drum în viață când probabil vei simți că tu dai totul,sau că ai dat totul într-o relație ,în familie,și parcă ceva nu se leagă ,parca nu primești la fel,sau poate chiar deloc.Si atunci ajungi să te întrebi,ce am făcut greșit? Sau am greșit eu? Nu sunt îndeajuns de bună?Am pierdut ceva pe drum,și dacă da ce am pierdut,ce am ratat? Așa te simți într-o relație în care dai totul,oferi totul ,tot ce ai mai frumos și în schimb nu primești nimic. Există un moment pe drumul vieții în care obosești să mai explici cât ai dăruit. Nu pentru că ai regreta, ci pentru că începi să simți golul lăsat în tine de atâta oferire fără ecou. Ai pus în palmele celuilalt timp din timpul tău. Ai pus liniște peste furtunile lui. Ai pus iertare acolo unde te durea. Ai pus speranță acolo unde primeai tăcere. Și, fără să-ți dai seama, te-ai pus pe tine pe ultimul loc, cu convingerea că iubirea adevărată înseamnă să reziști, să înțelegi, să mai dai puțin. Și într-o zi te oprești și te întrebi, aproape în ș...

Munca unei mame nu se vede,și nu se vede pentru că mă retrag seara într-un colț,un colț de liniște,unde să fiu doar eu. Cu toate că este obositor ,pentru că a doua zi trebuie să fii din nou acolo pentru copii pentru 3 copii în cazul meu,cu nevoi diferite fiecare. O zi începe cu haos ,dar se termină 20 de  minute de liniște,și e minunat când îi văd că dorm și știu că am făcut o treabă bună și azi. Si totuși....... Parca vreau să fac de toate și multe in aceleași timp ,dar îmi dau seama că nu e chiar așa de simplu,nu e simplu să fii femeie,mama și soție în același timp,fără sa fii și puțin epuizată. Munca din spate a mea în cazul meu este aceea de a face și eu un venit în mediul online având în vedere că stau acasă sunt casnica..să îmi ajut cumva soțul,însă parca mă afund în ele pe zi ce trece , vrând să fac de toate și în același timp parca nu iese nimic. Voi mămici să nu faceți ca mine am învățat o lecție și lecția mea importanta este că totul vine natural fără să forțez lucrurile ...

Dacă ești mama de 2 sau 3 copii atunci mesajul următor este pentru tine. Da ați auzit bine am ajuns sa fiu arbitru ,un arbitru important as zice eu între copii mei. Da, da și da ați auzit bine – am ajuns să fiu arbitru în propria casă. Și nu orice arbitru… unul foarte important, aș zice eu, între copiii mei. În ultima vreme parcă totul s-a schimbat. Înainte se mai certau, dar acum…acum  parcă e o competiție  nonstop:cine primește primul atenția, cine ia jucăria, cine strigă mai tare. Parcă suntem într-un concurs de KO de multe ori,și cel mai tare mă îngrozește că se petrec sub privirile celei mici (mezina casei) Și eu? Eu stau între ei, încercând să țin echilibrul, să nu fie lacrimi, să nu fie supărări mari, să nu fie reproșuri care rămân prea mult în suflet.Si sa nu rămână nici accent asupra celei mici .Pentru că știm că cei mici sunt că un burete ce absorb tot. Uneori e greu. Uneori mă simt obosită, copleșită și frustrată  și aș vrea doar să fie liniște 5 minute. Mă și...

                    💙 EU FARA TINE!!💙 💖Si brusc am inteles ca fara tine Nici eu in toate mintile nu sunt, Sa fug si sa ma-ntorc aici imi vine, Sa nu-mi mai aflu locul pe pamant. Atat de grabnic mi-ai intrat in sange, Atat de mult traiesti in sinea mea, Incat si zgariindu-ma as plange, Temandu-ma ca-n stropi te pierd cumva. Nu este primavara nicaierea Cu muguri morti paltonul ti-l inchei, Cu fierea primaverii caut mierea, Iar tu existi iubito-n locul ei. Si brusc am inteles ca fara tine, Eu insumi mor si nu pot invia, Desi am fost nascut,cum stii prea bine, Ca sa te apar si-mpotriva ta!💖 Și-n liniștea ce cade peste seară Când pașii tăi nu-i aud lângă ai mei, Îmi pare casa goală, rece, amară, De parcă s-au stins toate stelele din ei. Respir, dar aerul nu-mi mai ajunge, Privesc, dar lumea nu mai are chip, Tot dorul meu spre tine se răsfrânge Ca marea-n țărmul ei, mereu risip. Căci tu nu ești doar visul meu sau dorul, Nici umbra blândă-a...

Nu e despre noi, niciodată nu e vorba despre noi,este vorba despre educația copiilor ,despre reguli pe care mulți părinți ajung să nu le respecte,și cum nu le respectă acasă ,nu le vor respecta nici copii în public. Ai copii ai reguli de urmat,ai copii ai obligația să le oferi o disciplină,siguranță și nu în ultimul rând o educație ,o educație pe care și noi am avut-o la rândul nostru,poate nu ca acum ,poate părinții noștri nu aveau atâtea informații,dar aveau ceva ce acum foarte rar mai găsim.Aveau respectul aveau credință ,și cu aceste două realități generația 1995/2000 încă mai avem ceva rămas de la ei. Și mulți dintre noi încercăm să oferim aceleași respect același reguli cu care noi am crescut în speranța că vor urma o cale dreapta. Dar din păcate anturajul,acel anturaj pe care și-l creează la școală,în exterior  nu-i întreabă dacă vor să renunțe la disciplina de acasă, nu-i întreabă nici dacă le place,ci se baga pe sub pielea lor ca un șarpe,ca un șarpe veninos gata de atac e...