Frică și neputința unei mame
Sunt momente în care aș da orice să pot lua eu durerea copilului meu. Să o mut din trupul lui mic în mine, doar ca el să poată zâmbi din nou fără efort. Cel mai greu nu este febra. Nu este tusea. Nu sunt nici măcar nopțile albe. Cel mai greu este când îl vezi suferind și nu știe să îți spună exact ce îl doare. Îl întrebi, îl mângâi, îl strângi la piept și tot ce primești este un plâns sau o privire obosită. Și atunci începe lupta ta tăcută. Mergi la medic, cumperi medicamente, siropuri, spray-uri, vitamine. Dulapul ajunge să arate ca o mică farmacie. Le administrezi la ore fixe, citești prospecte, cauți informații, întrebi, verifici. Și uneori ai senzația că dai tone de medicamente aproape în zadar, pentru că vindecarea nu vine atât de repede pe cât ți-ai dori. Nopțile… nopțile sunt cele mai lungi. Stai cu urechea lipită de respirația lui. Te ridici la fiecare tuse. Verifici fruntea, acoperi, descoperi, mai dai un ceai, mai pui o pernă. Dimineața vine fără să fi dormit cu adevărat, dar...