Frică și neputința unei mame

Sunt momente în care aș da orice să pot lua eu durerea copilului meu. Să o mut din trupul lui mic în mine, doar ca el să poată zâmbi din nou fără efort.

Cel mai greu nu este febra. Nu este tusea. Nu sunt nici măcar nopțile albe. Cel mai greu este când îl vezi suferind și nu știe să îți spună exact ce îl doare. Îl întrebi, îl mângâi, îl strângi la piept și tot ce primești este un plâns sau o privire obosită. Și atunci începe lupta ta tăcută.

Mergi la medic, cumperi medicamente, siropuri, spray-uri, vitamine. Dulapul ajunge să arate ca o mică farmacie. Le administrezi la ore fixe, citești prospecte, cauți informații, întrebi, verifici. Și uneori ai senzația că dai tone de medicamente aproape în zadar, pentru că vindecarea nu vine atât de repede pe cât ți-ai dori.

Nopțile… nopțile sunt cele mai lungi. Stai cu urechea lipită de respirația lui. Te ridici la fiecare tuse. Verifici fruntea, acoperi, descoperi, mai dai un ceai, mai pui o pernă. Dimineața vine fără să fi dormit cu adevărat, dar tu trebuie să fii tot acolo — calmă, prezentă, puternică.

Nimeni nu vede cât trage o mamă în astfel de perioade. Nu e doar oboseala fizică. E frica. E neputința. E dorința aceea disperată de a face mai mult, de a ști mai mult, de a controla ceva ce uneori nu ține de tine.

Și totuși, continui. Pentru că asta fac mamele. Strâng din dinți, își ascund lacrimile, își adună puterile și merg înainte. Pentru copilul lor, ar muta munții din loc.

A fi mamă nu înseamnă doar momente frumoase și poze zâmbitoare. Înseamnă și nopți nedormite, griji nerostite și o iubire atât de mare încât doare.

Dar, la final, când îl vezi că începe să își revină, când zâmbește din nou, îți dai seama că ai face totul de la capăt. De o mie de ori. Pentru el.