Munca pentru un blogger

Începi să scrii și nu știi încotro te îndrepți,poți doar să speri că reușești 
Așa mă simt eu
Nu știu dacă știe cineva câtă muncă e, de fapt, în spatele unui blog făcut de o mamă…
Eu nu scriu dintr-un birou liniștit.
Scriu din bucătărie.
Printre jucării, vase, haine de strâns și „mamaaaa” din 5 în 5 minute. Ziua sunt mamă full-time.
Seara sunt bucătăreasă, psiholog, arbitru între copii mei.Iar noaptea… încerc să fiu „eu” și să scriu și să fac ceva și pentru mine.
Atunci îmi deschid laptopul când toată casa doarme.
Și scriu despre viața mea,despre copii, despre oboseală. Despre bucurii mici.
Despre real, nu perfect.
Nu copiez pe nimeni.
Nu vând iluzii.
Doar povestesc ce trăiesc.Și totuși… când încerc să monetizez blogul, primesc un simplu „respins”.
Atât. Și e dureros și frustrant în aceleași timp.
Un cuvânt care parcă șterge toate nopțile nedormite.
Și recunosc… doare.
Pentru că nu e doar un site pentru mine.
E ceva construit din suflet.
E colțul meu. E visul meu mic.
Dar știi ceva?
Nu mă las.
Poate cresc mai greu.
Poate nu peste noapte.
Dar cresc curat. Pe munca mea. Pe adevăr.
Și dacă mai e vreo mamă aici care simte că face totul singură și tot nu e „destul”…
să știi că nu ești singură.
Continuăm. Pas cu pas. ❤️
Și zilnic voi lupta.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Arbitru între frați

Dacă ești mama de 2 sau 3 copii atunci mesajul următor este pentru tine. Da ați auzit bine am ajuns sa fiu arbitru ,un arbitru important as zice eu între copii mei. Da, da și da ați auzit bine – am ajuns să fiu arbitru în propria casă. Și nu orice arbitru… unul foarte important, aș zice eu, între copiii mei. În ultima vreme parcă totul s-a schimbat. Înainte se mai certau, dar acum…acum  parcă e o competiție  nonstop:cine primește primul atenția, cine ia jucăria, cine strigă mai tare. Parcă suntem într-un concurs de KO de multe ori,și cel mai tare mă îngrozește că se petrec sub privirile celei mici (mezina casei) Și eu? Eu stau între ei, încercând să țin echilibrul, să nu fie lacrimi, să nu fie supărări mari, să nu fie reproșuri care rămân prea mult în suflet.Si sa nu rămână nici accent asupra celei mici .Pentru că știm că cei mici sunt că un burete ce absorb tot. Uneori e greu. Uneori mă simt obosită, copleșită și frustrată  și aș vrea doar să fie liniște 5 minute. Mă și...
Citiți mai multe

Părinții permisivi toxici: când bunătatea devine dăunătoare

Introducere: Mulți cred că a fi un părinte permisiv înseamnă doar a fi iubitor și flexibil. Dar când permisiunea devine lipsă de limite, consecințele pentru copii pot fi serioase. Părinții permisivi toxici nu învață copilul responsabilitate, autocontrol și respect, iar acest lucru poate afecta dezvoltarea emoțională și socială. Ce înseamnă părinți permisivi toxici: Nu pun limite clare și constante. Cedează mereu în fața tantrumurilor sau cererilor exagerate. Evită să disciplineze sau să corecteze comportamentele nepotrivite. Încurajează dependența emoțională, fără a încuraja autonomia. Efectele asupra copiilor: Lipsa respectului pentru reguli și autoritate. Probleme de gestionare a frustrării și a emoțiilor. Anxietate sau nesiguranță în luarea deciziilor. Dificultăți în relațiile sociale, pentru că nu înțeleg limitele. Cum să recunoști și să gestionezi: Observă dacă copilul tău sau copiii din jur par confuzi în privința regulilor. Încearcă să stabilești limite clare și constante, chiar...
Citiți mai multe

🌿 Poveste de viață: Bunica – Partea a III‑a

 De fiecare dată când ajungeam la ea, mă lovea aceeași liniște grea, o liniște care parcă îmi spunea că timpul trecuse prea repede peste tot ce fusese cândva viu în casa aceea. Bunica mă aștepta mereu în același loc, pe marginea patului, cu mâinile ei mici și obosite strânse una peste alta, ca și cum ar fi ținut acolo toate amintirile noastre. Când mă vedea, i se luminau ochii. Nu pentru că aduceam ceva, nu pentru că veneam cu vreo veste, ci pentru că eram acolo. Pentru ea, simplul fapt că intram pe ușă era o bucurie pe care nu o mai găsea nicăieri. Mă așezam lângă ea și o lăsam să vorbească. Uneori repeta aceleași povești, aceleași întâmplări din tinerețea ei, aceleași lecții pe care mi le spusese de zeci de ori. Dar acum, când o ascultam, înțelegeam altfel. Fiecare cuvânt era o bucățică din ea, o parte din viața ei pe care nu voiam să o pierd. Îmi povestea despre cum crescuse copiii singură, despre cum învățase să fie puternică atunci când nu avea pe nimeni. Îmi spunea că viața n...
Citiți mai multe